Nu e nimic personal

Ați pățit vreodată să fiți într-o întâlnire și să puneți întrebări sau să vă spuneți părerea și aproape de fiecare dată un individ să vă contrazică sau să vă zică el cum e de fapt? Acum e momentul în care voi răspundeți cu Da, că altfel scriu aici degeaba.

No, prima dată vă gândiți okkk, a doua oară vă încruntați, a treia oară răspundeți timid că poate nu e chiar așa, a patra oară vă blocați, a cincea oară nu mai ziceți nimic.

Vă bosumflați și începeți să învârtiți în cap ce naiba are ființa cu voi?. Atunci apare înțeleptul minții și zice să nu o luați personal și să îl ignorați. Puneți asta pe repeat de 100 de ori în încercarea de calmare, dar parcă creierul tot macină întrebarea de ce să nu o iei personal?. Dacă totuși e personal? Să îl confrunți după? Dacă e o conspirație? Dacă îl calci fin când ieșiți din parcare, oare observă cineva?

No, înjunghieri anonime am făcut eu azi vreo 40 de minute stând în coloana care străbătea minunata urbe, până când m-a lovit greșeala. Măi, de ce să mă intereseze pe mine care sunt motivele lui și dacă e personal sau nu? Câștig ceva din asta? Se pare că nu prea. Cu cât îmi repetam că nu e personal cu atât mai tare cuvântul personal înflorea și mă înghițea.

Dar dacă aș putea face o repoziționare și m-aș axa numai pe ce pot eu să câștig din asta. Orice idee care primește un contra argument e o oportunitate de a afla mai multe, iar rezultatul meu la final e mai bun. Destul de logic, nu? Așa că am mutat focusul de pe Nu contează de ce face el asta pe Ce am eu de câștigat din asta.

În următoarele 28 de minute de stat în coloană am reparcurs toată conversația și am scos ce era interesant din ea în timp ce persoana respecrivă se tot micșora în amintirea mea și redevenea un simplu coleg care are ceva de spus și atât.

Voi pățiți din astea? Puteți face o repoziționare magică în timpul războiului sau m-a lovit zen-ul postmortem și mă aberez?

Competență și dependență

Ești în concediu, relaxat pe o plajă. Sună telefonul. Scotocești prin geantă plin de lene. Cineva de la seviciu. Răspunzi, ajuți, închizi telefonul aparent iritat. Îi spui colegului de cearceaf Iară mă sună ăștia și arunci cu scărbă telefonul. Te întinzi la loc pe șezlong și te mângăi imaginar ușor pe un umăr cu mândrie Sunt așa de bun că nu se descurcă fără mine. Sunt bun măi!.

Ăsta de mai sus sunt eu pe când confundam competența cu dependența și sper de dragul conversației că și voi ați trecut sau sunteți prin zonă. Deși frustant câteodată, să te caute lumea în concediu era un semn că numai tu știi sau poți să faci niște chestii, fie prin performanța ta ridicată, fie prin atipicitatea situației cu care lucrai în contextul respectiv. Măi, era un sentiment călduț bine și dacă tot era plăcut, de ce să schimbi ceva și să nu rămâi un mini-zeu pe tarlaua ta? Păi, ce te faci dacă te-ai plictisit și vrei să mai schimbi tarlaua, dar ești așa de bine înfipt în ea că durează luni de zile să transferi ce făceai tu? Yep, ești blocat, iar oportunitățile zboară pe lângă tine. Ce te faci dacă trebuie să îți iei un concediu medical mai lung și îți țâțâie curul cum se vor descurca fără tine? Sau ce faci dacă nu mai ai cu cine schimba idei noi pentru că nu ți-ai împărțit bomboana cu nimeni? Ce faci când anunți că vrei să pleci și toți colegii intră în panică și te privesc speriați cu întrebarea Ce naiba facem acum? Cât de liber te simți în contextele astea?

Acuma, uitându-ne pe cealaltă parte, dacă ești un mini-zeu sunt lucruri pe care le faci mai ușor sau mai repede sau mai bine ca alții, doar așa ai ajuns un mini-zeu, dar în momentul în care ești un mini-zeu și pentru că numai tu poți să faci o părticică din munca echipei, atunci tu și echipa ta sunteți într-un loc nasol pentru toți. Poți rămâne mini-zeu și dacă mai înveți și pe alții cum să facă ce faci tu, chiar dacă poate nu vor reuși la fel de bine, dar eu cred că e spre binele tuturor. Și încă ești un mini-zeu mai tare, căci nimeni nu îți va putea contesta viziunea pe termen lung, pe lângă performanță, iar toată lumea vrea sisteme stabile, ceea ce devine sistemul tău în momentul în care nu depinde de un om. Da, vor avea de pierdut în lipsa ta, ești un coleg incredibil de grozav și apreciat și așa de simpatic și de profi și de bun și bun de luat acasă, dar ei vor funcționa în continuare și asta e cel mai important după plecarea ta.

O frază specială pentru manageri: dragilor, noi suntem cei mai loviți de boala asta și prin natura muncii ( vrei să lași echipa să lucreze nu să se ocupe de căcaturi de management)  și prin natura noastră ( ne place să fim tari și să salvăm ziua la final). Legat de echipe, cred că modul în care se organizează echipa și cum se discută cu clientul ar trebui să fie cunoscut de toată lumea din echipă, transparent și familiar tuturor, ca în momentul în care managerul își rupe gâtul, lucurile să meargă aproximativ la fel. Luată ideea asta mai departe, la orice nivel, un manager își poate face o echipă de manageri complet independentă și funcțională, cel puțin în măsură de 80% fără să fie necesară prezența lui.

Singurele impedimente în a rezolva problema asta de dependență e viziunea pe termen lung, alegerea oamenilor potriviți, consecvența de a lupta pentru un sistem autonom și dorința de a bea 3 săptămâni Matini pe plajă cu telefonul închis.

O nimica toată!

De ce?

De câteva zile ne chinuim cu un coleg să facem o prezentare complicată pentru un client care ne pune sub semnul întrebării colaborarea și rezultatele.

Suntem obosiți, trași în toate părțile și chiar frustrați de context. Partea distractivă e că eu sunt implicată pentru ca să țin locul unui coleg plecat într-o lungă călătorie de nuntă, iar colegul meu ține locul unei colege plecată recent din companie.

Frustrarea lui a atins azi cote mai mari și nervos fiind pe toată lumea a aruncat un dureros Și nici măcar nu fac asta pentru mine.

Senină ca o anemonă l-am luat să povestim pentru cine facem munca asta și de ce o facem.

De ce-ul meu era să îmi ajut colegul plecat în vacanță, să îmi ajut colegii de pe proiect ca să continue proiectul căci e foarte fain și în definitiv să învățăm și cum să susținem un caz de gen. Adică beneficiu direct personal mic, dar un motiv destul de important pe scara mea de valori.

De ce-ul lui era că dacă și-a luat o sarcină, el vrea să o ducă la capăt cât mai profi. Adică beneficiu direct personal mic, dar un motiv destul se important pe scara lui de valori.

A zis că îl enervez și s-a întors la treabă.

Faza faină cu a avea un De ce clar legat de persoana proprie în fiecare lucru pe care îl faci este că îl poți accesa și folosi ca motivator când simți că te lasă nervii și nu mai știi pe unde să o iei.

Câteodată nu iți dai seama clar ce De ce ai, așa că discuții de genul ăsta ajută să verbalizezi care îți e scopul și îți cristalizează și ție implicarea și reacțiile. Poți ajunge și la concluzia că nu are niciun sens activitatea respectivă pentru tine și atunci mai bine te retragi, ceea e o variantă perfect validă.

Simon Sinek e super guru pe topicul ăsta. Poate vreți să dați o geană prin ce a scris, căci funcționează pe bune.

Supraîncrederea în sine

Eram la ceva adunare spre final când lumea punea întrebări și o seamă de experți răspundeau la ele.

Cineva din public a ridicat problema motivării unei echipe care făcea numai mentenanță și se întreba ce poate el ca Project manager să facă. Vin tot felul de răspunsuri până la ultimul expert care spune răspicat că trebuie să facem diferența între Project manager și Team leader sau Scrum master. Responsabilitățile lor sunt diferite și motivarea nu stă în grădină Project managerului. Adică răspuns expert servit la tavă fără să stăm să înțelegem contextul, de ce persoana respectivă punea întrebarea respectivă sau dacă în echipa lui erau sau nu alte roluri care puteau să se ocupe activ de asta.

Îmi permit să pun un diagnostic: supraîncredere în sine. Cred că sentimentul ăsta vine cu experiența și succesul în proiecte și e un sentiment fain și de multe ori meritat. Problema cu ea e că ne face câteodată superficiali și neatenți la detalii, iar de cealaltă parte, din păcate, îi face pe ceilalți să se blocheze și să coopereze mai greu și mult mai inhibat. O să îmi permit să numesc în continuare o persoană cu supraîncredere în sine un SiS.

Am observat că lumea se împarte în cei intimidați de un SiS și în cei pregătiți să și-o măsoare oricând cu un SiS.

Cum ziceam, cred că în multe cazuri un SiS are un fundament solid pentru încrederea în sine, așa că am făcut un mic experiment și am încercat să mă poziționez mai jos ca un SiS. În modul asta am reușit să îi obțin deschiderea de a mă învăța cum face el unele lucruri. În tot timpul discuției am observat că nu a fost deloc atent la informațiile pe care i le dădeam eu, la un moment dat explicându-mi o chestie pe care eu îi spusesem deja că o folosesc cu succes.

Într-o altă interacțiune cu un SiS m-am poziționat la fel de coios ( corect gramatical coioasă) și am obținut o colaborare rece și strict axată pe scopul nostru, dar fără ca vreunul să fi crescut cu vreun centimetru după aceea sau să putem construi o relație mai departe.

Mergând mai departe mi-am ridicat problema dacă printr-o poziționare strategică mai jos decât interlocutorul îmi fac mie un deserviciu de imagine sau nu. La asta mă mai gândesc.

Managementul fumului în ochi

Prima dată m-am gândit să spun postării Managementul minciunii. Mi s-a părut însă că suna prea dur și am înmuiat puțin titlul în Managementul fumului în ochi.

Am nenumărate exemple de fum în ochi aplicat unui client, de la locurile mele de muncă până la tanti vânzătoare de la magazin. Într-o situație mai dificilă, am observat că de multe ori alegem să o îndulcim un pic sau să dăm un răspuns parțial adevărat care face situația să pară un pic mai bună pentru a evita o confruntare mai dură.

Exemplul clasic este cel al lăsatului mașinii la service. Ți se spune e gata mâine. Suni mâine, îți zice că a apărut o problemă și e gata peste două zile. Suni peste două zile și îți zice că e gata peste încă trei. Am văzut cu ochii mei cazuri în care știau de la început că o să dureze cinci zile, dar s-au gândit că clientului nu i-ar plăcea asta, așa că mai bine i-au zis că e gata mai repede, urmând să îl tot ducă cu zăhărelul servind minciuni mai mici la fiecare apel.

Dar ce cost are metoda asta, mă întreb eu?

Costul la client – în timp nu o să mai aibă încredere în ce spui și începe să pună sub semnul întrebării mesaj, ducând în timp la pierderea încrederii și la crearea unei percepții generalizate că toți ca tine fac la fel.

Costul la propriul angajat – dacă îl înveți să distorsioneze, ascundă și în final să mintă, e de așteptat că va aplica metoda asta și cu tine, iar o bucățică din timpul lui se va duce pe întreținerea minciunii la client și chiar pe sincronizarea cu varianta următoare pe care ai prezentat-o sau o vei/va prezenta.

Costul la tine – orice fum în ochi își are un cost de protecție: trebuie să reții ce ai spus și cui, să te asiguri că toți colegii tăi știu ce fum ai servit fiecărui client și să mențină povestea, iar în final adaugi o complexitate fals creată contextului, nemaivorbind de a face față efectelor.

Deși aparent mai simplă, distorsonarea poate nu te costă pe moment discuții foarte dificile, dar te costă mult mai mult timp și energie investite în ceea ce aș numi costul de gestionare al fumului.

Câteodată am impresia că aproape în toate domeniile ducem acut lipsă de cunoștințe de management, dacă nu etic atunci măcar pragmatic .

Cei ce mută pietre

În fiecare companie sunt o mână oameni care parcă văd mai departe de rolul lor și care sunt motivați de a schimba lucurile în bine, altfel spus nu pot să stea pe curul lor. Eu le zic Cei ce mută pietrele. În restul poveștii o să îl alegem aleatoriu pe Sergiu ca reprezentantul Celor ce mută pietrele, pentru că nu știu niciun Sergiu pe care l-am putea pune pe gânduri cu povestea asta.

Sergiu umblă liniștit prin satul lui și într-o zi dă de o piatră care stă fix pe cărare. Se uită la ea și își zice că nu are sens să o ocolească, ci mai bine să o mute, căci dacă trece pe acolo zilnic și tot dă de ea, este mega aiurea să o tot ocolească. Mai bine o mută.

Începe cu o piatră mică, după aia prinde putere și se ia la trântă cu una mai mare. Reușește să o mute și mai încolo dă de un bolovan, se ia la trântă și cu bolovanul și îl mută. Din procesul ăsta Sergiu a învățat că pietrele se pot muta, numai să le vezi, să vrei să le muți și să te susțină și Compania de drumuri și poduri și primarul și prefectul și vecinul. În curând activitatea asta îi dă atâta satisfacție de ajunge chiar să caute pietrele și nu se mai sperie deloc de apariția lor.

Sergiu știe în sfârșit că are un rost mai mare în sat și că satul e mai bun și datorită lui. Acum, Sergiu se simte că o parte din sat e și a lui și e mândru de asta.

Într-o zi, din pură întâmplare, Sergiu trebuie să facă un drum la marginea îndepărtată a satului până la moară. Pe drum dă de un bolovan uriaș care blochează complet o trecătoare și toată lumea ocolește zona. Un pic temător, dar cu încredere în forțele lui deja probate, Sergiu se apucă să împingă, să tragă, să lovească, să dea cu dalta, să toarne ulei și alte idei pe care nu le mai pot produce, dar bolovanul nu se mișcă. Sergiu e dârz și nu se lasă. Se mută lângă bolovan și toată ziua se chinuie să îl miște. După un timp, Sergiu se simte total debusolat. El era bun la mutat bolovani, asta aproape îl definea și îi dădea un sens, dar acum se simte pierdut.

Așa că după un timp, Sergiu se întoarce la casa lui și le zice vecinilor să nu meargă veci la moară că drumul e oribil și plin de bolovani mari de ocolit, care nu se clintesc nicicum și nu are niciun sens să se mai chinuie și la naiba, el nu mai poate și nu mai are niciun chef. Și așa s-a potolit Sergiu și a decis că nu e rău să stea pe curul lui.

Cam pe acuma vă e milă de bietul Sergiu și vă gândiți ce bolovan nasol și ce sat nasol și bietul băiat. Dar auziți, de unde atâta încredere că orice bolovan se poate muta? De unde atâta siguranță că într-o trecătoare nemaivăzută, cu un bolovan nou, pe un drum nou va reuși? Poate că de fapt Sergiu a primit un șut mult mai important decât că nu a putut muta un bolovan, acela că nu este invincibil, că nu îi ies toate și că înainte să se ia la trântă cu un bolovan ar trebui să își măsoare realist șansele și să își calibrezi așteptările un pic mai jos decât unde le-ar pune ego-ul lui.

Cum să ne relaționăm la un aparent eșec e un căcat pe care nu îl învățăm nici după ce ne-am dat cu capul de munți de bolovani. Definiția eșecului e mult mai largă decât obtuzul insucces, a se vedea dex: 4 (Înv; îae) A ține (pe cineva) sub presiune. Asta e mult mai sexi. Asta îmi place mai mult. Sub presiune ești mai bun, mai ingenios și mai eficace decât pe culmile succesului.

Ca încheiere, mă macină un gând legat de Sergiu: Cei ce mută pietrele în marea majoritate nu sunt pregătiți pentru lupte de gherilă și pentru sezoane întregi de hărțuială prin mlaștini. Tind să arunc o idee potențial controversată: oare motivația lor vine din faptul că ei cred în satul ăla și în a-l face mai bun sau din satisfacția pe care le-o dă mutatul de bolovani și abia la jumătate de secundă apoi încep să se gândească la sat, dar lucurile se succed atât de repede de nu apucă nici ei să își dea seama și totuși la un nivel inconștient îi afectează resursele puse la bătaie în lupta de gherilă?

PS: Intenționat nu am zis nimic despre satul care ar putea să îl ajute pe Sergiu, pentru că satele sunt de toate felurile, iar Sergiu trebuie să fie Sergiu în orice lume ar umbla.

De ce ai vrea un părinte în echipa ta

La mine la fabrică lumea a cam îmbătrânit și ne-am umplut de prunci. Colegii mei cei verzi și petrecăreți s-au transformat cătinel în părinți grijulii cu care nu mai poți face și tu un release cu voioșie la 1 noaptea sau să dai o petrecere în pijamale pe weekend pentru un client hardcore. Oamenii au obligații și deși ar vrea să mai tragă din țigară la un team-drinking, nu mai prea merge treaba la fel. Ce am înșirat eu aici e o scurtă listă mega superficială de lucuri care se schimbă, atenție!, în disponibilitatea, și nu în implicarea unor părinți și cîteodată lumea, fără nicio rea intenție, se uită mai căș când colegii părinți nu au de ales și trebuie să plece musai la fix sau trebuie să stea acasă încă o zi pentru că nu au bonă sau că nu îi mai scade febra pruncului.

Sunt însă căteva aspecte la care părinții excelează:

  1. Lunea sunt cei mai energetici din birou. Pentru ei weekendul începe luni la ora 8 când au scăpat de cele 48 de ore de conectare non-stop cu pruncii. Da… nu vă mai ascundeți după deget că știu că sunteți toți o petrecere, cel puțin până fac pruncii vreo 8-9 ani, după aia nu mă pot pronunța.
  2. Calmi, foarte calmi. Am observat o pogorâre fantastică a Sfântului Calm în orice părinte, citav la cap, pe care îl întâlnesc în postura de non-părinte. Lucurile sunt relativ mai simple, problemele cu siguranță se vor rezolva, nimic nu e catastrofal, facem noi cumva să fie bine, viața continuă după serviciu și are un sens mult mai mare.
  3. Uite bietul junior, hai să îl ajutăm. Instinctele astea părintești par a se răsfira și peste interni sau juniori. Un părinte de carieră poate să răspundă la 1256 de mii de De ce și să explice același concept folosind o scară largă spre foarte largă de metafore. Sunt fantastici la a crește lucuri, asta dacă le-a ieșit bine crescutul de acasă…altfel pot fi un pic frustați și pot urla la junior Ți-am explicat de o mie de ori și tu tot faci la fel. De câte ori să îți mai zic?
  4. Luptă, luptă, dar pe aia cu rost. Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora 8, pe când ieși grăbit din casă căci ești în întârziere, are rost să te lupți cu copilul de 3 ani să își ia chiloți pe el? Dacă raspunsul e nu, căci mai importantă e lupta de a-și pune centura în mașină, atunci o zi fără chiloți sună grozav. Părinții își dozează luptele și le dau numai pe cele care au rost, un foarte bun atu la serviciu și mai ales în management.
  5. Organizare, planificare și ultra-standardizare. La 8:15 ieșim pe ușă, la 9 vom fi la școală, în ghiozdan copilul are un sandwich cu miere, rețetă neschimbată de 3 luni. Măi, nevoia te învață…am văzut cu ochii mei un coleg care era pe toate câmpiile înainte de a aveavcopii și care acum, după doi prunci, are listă de TO-DO și agendă cu planificarea pe zile.
  6. Înfiorător de plictisitori. Avantajul de a povesti numai despre copiii e că se scurtează considerabil pauzele de masă, deci muncim mai mult și mai cu spor.

Cam atât am observat eu și vă rog să luați aceste rânduri cu doza de distracție cu care au fost scrise.