Nu e nimic personal

Ați pățit vreodată să fiți într-o întâlnire și să puneți întrebări sau să vă spuneți părerea și aproape de fiecare dată un individ să vă contrazică sau să vă zică el cum e de fapt? Acum e momentul în care voi răspundeți cu Da, că altfel scriu aici degeaba.

No, prima dată vă gândiți okkk, a doua oară vă încruntați, a treia oară răspundeți timid că poate nu e chiar așa, a patra oară vă blocați, a cincea oară nu mai ziceți nimic.

Vă bosumflați și începeți să învârtiți în cap ce naiba are ființa cu voi?. Atunci apare înțeleptul minții și zice să nu o luați personal și să îl ignorați. Puneți asta pe repeat de 100 de ori în încercarea de calmare, dar parcă creierul tot macină întrebarea de ce să nu o iei personal?. Dacă totuși e personal? Să îl confrunți după? Dacă e o conspirație? Dacă îl calci fin când ieșiți din parcare, oare observă cineva?

No, înjunghieri anonime am făcut eu azi vreo 40 de minute stând în coloana care străbătea minunata urbe, până când m-a lovit greșeala. Măi, de ce să mă intereseze pe mine care sunt motivele lui și dacă e personal sau nu? Câștig ceva din asta? Se pare că nu prea. Cu cât îmi repetam că nu e personal cu atât mai tare cuvântul personal înflorea și mă înghițea.

Dar dacă aș putea face o repoziționare și m-aș axa numai pe ce pot eu să câștig din asta. Orice idee care primește un contra argument e o oportunitate de a afla mai multe, iar rezultatul meu la final e mai bun. Destul de logic, nu? Așa că am mutat focusul de pe Nu contează de ce face el asta pe Ce am eu de câștigat din asta.

În următoarele 28 de minute de stat în coloană am reparcurs toată conversația și am scos ce era interesant din ea în timp ce persoana respecrivă se tot micșora în amintirea mea și redevenea un simplu coleg care are ceva de spus și atât.

Voi pățiți din astea? Puteți face o repoziționare magică în timpul războiului sau m-a lovit zen-ul postmortem și mă aberez?

Competență și dependență

Ești în concediu, relaxat pe o plajă. Sună telefonul. Scotocești prin geantă plin de lene. Cineva de la seviciu. Răspunzi, ajuți, închizi telefonul aparent iritat. Îi spui colegului de cearceaf Iară mă sună ăștia și arunci cu scărbă telefonul. Te întinzi la loc pe șezlong și te mângăi imaginar ușor pe un umăr cu mândrie Sunt așa de bun că nu se descurcă fără mine. Sunt bun măi!.

Ăsta de mai sus sunt eu pe când confundam competența cu dependența și sper de dragul conversației că și voi ați trecut sau sunteți prin zonă. Deși frustant câteodată, să te caute lumea în concediu era un semn că numai tu știi sau poți să faci niște chestii, fie prin performanța ta ridicată, fie prin atipicitatea situației cu care lucrai în contextul respectiv. Măi, era un sentiment călduț bine și dacă tot era plăcut, de ce să schimbi ceva și să nu rămâi un mini-zeu pe tarlaua ta? Păi, ce te faci dacă te-ai plictisit și vrei să mai schimbi tarlaua, dar ești așa de bine înfipt în ea că durează luni de zile să transferi ce făceai tu? Yep, ești blocat, iar oportunitățile zboară pe lângă tine. Ce te faci dacă trebuie să îți iei un concediu medical mai lung și îți țâțâie curul cum se vor descurca fără tine? Sau ce faci dacă nu mai ai cu cine schimba idei noi pentru că nu ți-ai împărțit bomboana cu nimeni? Ce faci când anunți că vrei să pleci și toți colegii intră în panică și te privesc speriați cu întrebarea Ce naiba facem acum? Cât de liber te simți în contextele astea?

Acuma, uitându-ne pe cealaltă parte, dacă ești un mini-zeu sunt lucruri pe care le faci mai ușor sau mai repede sau mai bine ca alții, doar așa ai ajuns un mini-zeu, dar în momentul în care ești un mini-zeu și pentru că numai tu poți să faci o părticică din munca echipei, atunci tu și echipa ta sunteți într-un loc nasol pentru toți. Poți rămâne mini-zeu și dacă mai înveți și pe alții cum să facă ce faci tu, chiar dacă poate nu vor reuși la fel de bine, dar eu cred că e spre binele tuturor. Și încă ești un mini-zeu mai tare, căci nimeni nu îți va putea contesta viziunea pe termen lung, pe lângă performanță, iar toată lumea vrea sisteme stabile, ceea ce devine sistemul tău în momentul în care nu depinde de un om. Da, vor avea de pierdut în lipsa ta, ești un coleg incredibil de grozav și apreciat și așa de simpatic și de profi și de bun și bun de luat acasă, dar ei vor funcționa în continuare și asta e cel mai important după plecarea ta.

O frază specială pentru manageri: dragilor, noi suntem cei mai loviți de boala asta și prin natura muncii ( vrei să lași echipa să lucreze nu să se ocupe de căcaturi de management)  și prin natura noastră ( ne place să fim tari și să salvăm ziua la final). Legat de echipe, cred că modul în care se organizează echipa și cum se discută cu clientul ar trebui să fie cunoscut de toată lumea din echipă, transparent și familiar tuturor, ca în momentul în care managerul își rupe gâtul, lucurile să meargă aproximativ la fel. Luată ideea asta mai departe, la orice nivel, un manager își poate face o echipă de manageri complet independentă și funcțională, cel puțin în măsură de 80% fără să fie necesară prezența lui.

Singurele impedimente în a rezolva problema asta de dependență e viziunea pe termen lung, alegerea oamenilor potriviți, consecvența de a lupta pentru un sistem autonom și dorința de a bea 3 săptămâni Matini pe plajă cu telefonul închis.

O nimica toată!

De ce?

De câteva zile ne chinuim cu un coleg să facem o prezentare complicată pentru un client care ne pune sub semnul întrebării colaborarea și rezultatele.

Suntem obosiți, trași în toate părțile și chiar frustrați de context. Partea distractivă e că eu sunt implicată pentru ca să țin locul unui coleg plecat într-o lungă călătorie de nuntă, iar colegul meu ține locul unei colege plecată recent din companie.

Frustrarea lui a atins azi cote mai mari și nervos fiind pe toată lumea a aruncat un dureros Și nici măcar nu fac asta pentru mine.

Senină ca o anemonă l-am luat să povestim pentru cine facem munca asta și de ce o facem.

De ce-ul meu era să îmi ajut colegul plecat în vacanță, să îmi ajut colegii de pe proiect ca să continue proiectul căci e foarte fain și în definitiv să învățăm și cum să susținem un caz de gen. Adică beneficiu direct personal mic, dar un motiv destul de important pe scara mea de valori.

De ce-ul lui era că dacă și-a luat o sarcină, el vrea să o ducă la capăt cât mai profi. Adică beneficiu direct personal mic, dar un motiv destul se important pe scara lui de valori.

A zis că îl enervez și s-a întors la treabă.

Faza faină cu a avea un De ce clar legat de persoana proprie în fiecare lucru pe care îl faci este că îl poți accesa și folosi ca motivator când simți că te lasă nervii și nu mai știi pe unde să o iei.

Câteodată nu iți dai seama clar ce De ce ai, așa că discuții de genul ăsta ajută să verbalizezi care îți e scopul și îți cristalizează și ție implicarea și reacțiile. Poți ajunge și la concluzia că nu are niciun sens activitatea respectivă pentru tine și atunci mai bine te retragi, ceea e o variantă perfect validă.

Simon Sinek e super guru pe topicul ăsta. Poate vreți să dați o geană prin ce a scris, căci funcționează pe bune.

Supraîncrederea în sine

Eram la ceva adunare spre final când lumea punea întrebări și o seamă de experți răspundeau la ele.

Cineva din public a ridicat problema motivării unei echipe care făcea numai mentenanță și se întreba ce poate el ca Project manager să facă. Vin tot felul de răspunsuri până la ultimul expert care spune răspicat că trebuie să facem diferența între Project manager și Team leader sau Scrum master. Responsabilitățile lor sunt diferite și motivarea nu stă în grădină Project managerului. Adică răspuns expert servit la tavă fără să stăm să înțelegem contextul, de ce persoana respectivă punea întrebarea respectivă sau dacă în echipa lui erau sau nu alte roluri care puteau să se ocupe activ de asta.

Îmi permit să pun un diagnostic: supraîncredere în sine. Cred că sentimentul ăsta vine cu experiența și succesul în proiecte și e un sentiment fain și de multe ori meritat. Problema cu ea e că ne face câteodată superficiali și neatenți la detalii, iar de cealaltă parte, din păcate, îi face pe ceilalți să se blocheze și să coopereze mai greu și mult mai inhibat. O să îmi permit să numesc în continuare o persoană cu supraîncredere în sine un SiS.

Am observat că lumea se împarte în cei intimidați de un SiS și în cei pregătiți să și-o măsoare oricând cu un SiS.

Cum ziceam, cred că în multe cazuri un SiS are un fundament solid pentru încrederea în sine, așa că am făcut un mic experiment și am încercat să mă poziționez mai jos ca un SiS. În modul asta am reușit să îi obțin deschiderea de a mă învăța cum face el unele lucruri. În tot timpul discuției am observat că nu a fost deloc atent la informațiile pe care i le dădeam eu, la un moment dat explicându-mi o chestie pe care eu îi spusesem deja că o folosesc cu succes.

Într-o altă interacțiune cu un SiS m-am poziționat la fel de coios ( corect gramatical coioasă) și am obținut o colaborare rece și strict axată pe scopul nostru, dar fără ca vreunul să fi crescut cu vreun centimetru după aceea sau să putem construi o relație mai departe.

Mergând mai departe mi-am ridicat problema dacă printr-o poziționare strategică mai jos decât interlocutorul îmi fac mie un deserviciu de imagine sau nu. La asta mă mai gândesc.

Managementul fumului în ochi

Prima dată m-am gândit să spun postării Managementul minciunii. Mi s-a părut însă că suna prea dur și am înmuiat puțin titlul în Managementul fumului în ochi.

Am nenumărate exemple de fum în ochi aplicat unui client, de la locurile mele de muncă până la tanti vânzătoare de la magazin. Într-o situație mai dificilă, am observat că de multe ori alegem să o îndulcim un pic sau să dăm un răspuns parțial adevărat care face situația să pară un pic mai bună pentru a evita o confruntare mai dură.

Exemplul clasic este cel al lăsatului mașinii la service. Ți se spune e gata mâine. Suni mâine, îți zice că a apărut o problemă și e gata peste două zile. Suni peste două zile și îți zice că e gata peste încă trei. Am văzut cu ochii mei cazuri în care știau de la început că o să dureze cinci zile, dar s-au gândit că clientului nu i-ar plăcea asta, așa că mai bine i-au zis că e gata mai repede, urmând să îl tot ducă cu zăhărelul servind minciuni mai mici la fiecare apel.

Dar ce cost are metoda asta, mă întreb eu?

Costul la client – în timp nu o să mai aibă încredere în ce spui și începe să pună sub semnul întrebării mesaj, ducând în timp la pierderea încrederii și la crearea unei percepții generalizate că toți ca tine fac la fel.

Costul la propriul angajat – dacă îl înveți să distorsioneze, ascundă și în final să mintă, e de așteptat că va aplica metoda asta și cu tine, iar o bucățică din timpul lui se va duce pe întreținerea minciunii la client și chiar pe sincronizarea cu varianta următoare pe care ai prezentat-o sau o vei/va prezenta.

Costul la tine – orice fum în ochi își are un cost de protecție: trebuie să reții ce ai spus și cui, să te asiguri că toți colegii tăi știu ce fum ai servit fiecărui client și să mențină povestea, iar în final adaugi o complexitate fals creată contextului, nemaivorbind de a face față efectelor.

Deși aparent mai simplă, distorsonarea poate nu te costă pe moment discuții foarte dificile, dar te costă mult mai mult timp și energie investite în ceea ce aș numi costul de gestionare al fumului.

Câteodată am impresia că aproape în toate domeniile ducem acut lipsă de cunoștințe de management, dacă nu etic atunci măcar pragmatic .

Cei ce mută pietre

În fiecare companie sunt o mână oameni care parcă văd mai departe de rolul lor și care sunt motivați de a schimba lucurile în bine, altfel spus nu pot să stea pe curul lor. Eu le zic Cei ce mută pietrele. În restul poveștii o să îl alegem aleatoriu pe Sergiu ca reprezentantul Celor ce mută pietrele, pentru că nu știu niciun Sergiu pe care l-am putea pune pe gânduri cu povestea asta.

Sergiu umblă liniștit prin satul lui și într-o zi dă de o piatră care stă fix pe cărare. Se uită la ea și își zice că nu are sens să o ocolească, ci mai bine să o mute, căci dacă trece pe acolo zilnic și tot dă de ea, este mega aiurea să o tot ocolească. Mai bine o mută.

Începe cu o piatră mică, după aia prinde putere și se ia la trântă cu una mai mare. Reușește să o mute și mai încolo dă de un bolovan, se ia la trântă și cu bolovanul și îl mută. Din procesul ăsta Sergiu a învățat că pietrele se pot muta, numai să le vezi, să vrei să le muți și să te susțină și Compania de drumuri și poduri și primarul și prefectul și vecinul. În curând activitatea asta îi dă atâta satisfacție de ajunge chiar să caute pietrele și nu se mai sperie deloc de apariția lor.

Sergiu știe în sfârșit că are un rost mai mare în sat și că satul e mai bun și datorită lui. Acum, Sergiu se simte că o parte din sat e și a lui și e mândru de asta.

Într-o zi, din pură întâmplare, Sergiu trebuie să facă un drum la marginea îndepărtată a satului până la moară. Pe drum dă de un bolovan uriaș care blochează complet o trecătoare și toată lumea ocolește zona. Un pic temător, dar cu încredere în forțele lui deja probate, Sergiu se apucă să împingă, să tragă, să lovească, să dea cu dalta, să toarne ulei și alte idei pe care nu le mai pot produce, dar bolovanul nu se mișcă. Sergiu e dârz și nu se lasă. Se mută lângă bolovan și toată ziua se chinuie să îl miște. După un timp, Sergiu se simte total debusolat. El era bun la mutat bolovani, asta aproape îl definea și îi dădea un sens, dar acum se simte pierdut.

Așa că după un timp, Sergiu se întoarce la casa lui și le zice vecinilor să nu meargă veci la moară că drumul e oribil și plin de bolovani mari de ocolit, care nu se clintesc nicicum și nu are niciun sens să se mai chinuie și la naiba, el nu mai poate și nu mai are niciun chef. Și așa s-a potolit Sergiu și a decis că nu e rău să stea pe curul lui.

Cam pe acuma vă e milă de bietul Sergiu și vă gândiți ce bolovan nasol și ce sat nasol și bietul băiat. Dar auziți, de unde atâta încredere că orice bolovan se poate muta? De unde atâta siguranță că într-o trecătoare nemaivăzută, cu un bolovan nou, pe un drum nou va reuși? Poate că de fapt Sergiu a primit un șut mult mai important decât că nu a putut muta un bolovan, acela că nu este invincibil, că nu îi ies toate și că înainte să se ia la trântă cu un bolovan ar trebui să își măsoare realist șansele și să își calibrezi așteptările un pic mai jos decât unde le-ar pune ego-ul lui.

Cum să ne relaționăm la un aparent eșec e un căcat pe care nu îl învățăm nici după ce ne-am dat cu capul de munți de bolovani. Definiția eșecului e mult mai largă decât obtuzul insucces, a se vedea dex: 4 (Înv; îae) A ține (pe cineva) sub presiune. Asta e mult mai sexi. Asta îmi place mai mult. Sub presiune ești mai bun, mai ingenios și mai eficace decât pe culmile succesului.

Ca încheiere, mă macină un gând legat de Sergiu: Cei ce mută pietrele în marea majoritate nu sunt pregătiți pentru lupte de gherilă și pentru sezoane întregi de hărțuială prin mlaștini. Tind să arunc o idee potențial controversată: oare motivația lor vine din faptul că ei cred în satul ăla și în a-l face mai bun sau din satisfacția pe care le-o dă mutatul de bolovani și abia la jumătate de secundă apoi încep să se gândească la sat, dar lucurile se succed atât de repede de nu apucă nici ei să își dea seama și totuși la un nivel inconștient îi afectează resursele puse la bătaie în lupta de gherilă?

PS: Intenționat nu am zis nimic despre satul care ar putea să îl ajute pe Sergiu, pentru că satele sunt de toate felurile, iar Sergiu trebuie să fie Sergiu în orice lume ar umbla.

De ce ai vrea un părinte în echipa ta

La mine la fabrică lumea a cam îmbătrânit și ne-am umplut de prunci. Colegii mei cei verzi și petrecăreți s-au transformat cătinel în părinți grijulii cu care nu mai poți face și tu un release cu voioșie la 1 noaptea sau să dai o petrecere în pijamale pe weekend pentru un client hardcore. Oamenii au obligații și deși ar vrea să mai tragă din țigară la un team-drinking, nu mai prea merge treaba la fel. Ce am înșirat eu aici e o scurtă listă mega superficială de lucuri care se schimbă, atenție!, în disponibilitatea, și nu în implicarea unor părinți și cîteodată lumea, fără nicio rea intenție, se uită mai căș când colegii părinți nu au de ales și trebuie să plece musai la fix sau trebuie să stea acasă încă o zi pentru că nu au bonă sau că nu îi mai scade febra pruncului.

Sunt însă căteva aspecte la care părinții excelează:

  1. Lunea sunt cei mai energetici din birou. Pentru ei weekendul începe luni la ora 8 când au scăpat de cele 48 de ore de conectare non-stop cu pruncii. Da… nu vă mai ascundeți după deget că știu că sunteți toți o petrecere, cel puțin până fac pruncii vreo 8-9 ani, după aia nu mă pot pronunța.
  2. Calmi, foarte calmi. Am observat o pogorâre fantastică a Sfântului Calm în orice părinte, citav la cap, pe care îl întâlnesc în postura de non-părinte. Lucurile sunt relativ mai simple, problemele cu siguranță se vor rezolva, nimic nu e catastrofal, facem noi cumva să fie bine, viața continuă după serviciu și are un sens mult mai mare.
  3. Uite bietul junior, hai să îl ajutăm. Instinctele astea părintești par a se răsfira și peste interni sau juniori. Un părinte de carieră poate să răspundă la 1256 de mii de De ce și să explice același concept folosind o scară largă spre foarte largă de metafore. Sunt fantastici la a crește lucuri, asta dacă le-a ieșit bine crescutul de acasă…altfel pot fi un pic frustați și pot urla la junior Ți-am explicat de o mie de ori și tu tot faci la fel. De câte ori să îți mai zic?
  4. Luptă, luptă, dar pe aia cu rost. Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora 8, pe când ieși grăbit din casă căci ești în întârziere, are rost să te lupți cu copilul de 3 ani să își ia chiloți pe el? Dacă raspunsul e nu, căci mai importantă e lupta de a-și pune centura în mașină, atunci o zi fără chiloți sună grozav. Părinții își dozează luptele și le dau numai pe cele care au rost, un foarte bun atu la serviciu și mai ales în management.
  5. Organizare, planificare și ultra-standardizare. La 8:15 ieșim pe ușă, la 9 vom fi la școală, în ghiozdan copilul are un sandwich cu miere, rețetă neschimbată de 3 luni. Măi, nevoia te învață…am văzut cu ochii mei un coleg care era pe toate câmpiile înainte de a aveavcopii și care acum, după doi prunci, are listă de TO-DO și agendă cu planificarea pe zile.
  6. Înfiorător de plictisitori. Avantajul de a povesti numai despre copiii e că se scurtează considerabil pauzele de masă, deci muncim mai mult și mai cu spor.

Cam atât am observat eu și vă rog să luați aceste rânduri cu doza de distracție cu care au fost scrise.

7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

Recent am dat un mini-interviu pentru o lucrare de disertație despre managementul de proiect. Întrebarea finală era Ce crezi că ar putea face mai bine managerul de proiect?. Cum eram în vacanță, neuronul meu nu a putut produce mare lucru, dar de atunci mă tot gândesc și am adunat o listă cu ce mi se pare că nu se găsește scris prin alte articole și pe mine nefăcutul lor m-a lovit la un moment dat.

Deci, în ordine aleatoare, 7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

  1. Stabilirea beneficiilor – Un proiect vine cu un buget, un scop și un termen limită, chiar și în lumea Agile tot avem niște direcții. Discuția care nu are loc când managerul de proiect primește mandatul e cea a Ce vrea compania noastră să obțină de la proiectul ăsta?. Din conversația asta poți afla că e ok dacă ieșim cu 10% în pierdere, dar cu o relație foarte bună și perspective clare de viitor sau poți afla că termenul limită e crucial, dar scopul se poate schimba sau că vrem să ne facem un nume în acea arie și să stăm și în cap numai să primim un rating bun. Trebuie înțeles clar de la început What’s in it for my company ?
  2. Stabilirea toleranțelor – Discuția e similară cu cea anterioară, dar vorbește despre gradele de libertate ale managerului care sunt tolerabile de către companie și pentru care nu trebuie luate măsuri speciale și discutat cu mandatarii proiectului. Ce pompos a sunat, nu sunt sigură că e foarte corect, așa că explicația e ca astfel: dacă profitul e între 8% și 10% e Ok, fă ce știi tu, dacă profitul scade între 7% și 8% Trebuie să povestim.
  3. Subimplicarea echipei – Câteodată managerul de proiect uită că echipa duce în fapt proiectul și că fără informarea și implicarea ei în deciziile proiectului, bătălia va fi dificilă. Știu că majoritatea managerilor de proiect am fost cândva oameni tehnici, dar cum nouă nu le place să ne zică clientul cât durează o funcționalitate, așa nu îi place nici echipei să ia altcineva decizii pentru ei.
  4. Neclaritate în miza clientului – What’s in it for them? Bun, știm de ce facem noi proiectul, dar de ce îl face clientul și de ce îl vrea și ce vrea fiecare om din echipa clientului știm? Câteodată ce se spune diferă de intențiile individuale și de bătăliile interne, care pot omorî un proiect cu potențial succes.
  5. Neclaritate în miza echipei – What’s in it for us? Cum motivez echipa? De ce ar vrea să facă proiectul ăsta? Ce e cool la el? Cum să îi țin interesați? Știu că o să spuneți că nu e treaba managerului de proiect, ci a liderului de echipă și nu o să mă puteți convinge deloc.
  6. Focus pe organizare doar – Ca manager te poți gândi că treaba ta e organizarea și facilitarea și clarificarea și ale cuvinte ce se termină în alea și poți uita de inovația tehnică, de automatizarea procesului de producție, de simplificarea procesului de dezvoltare și de toate cele care fac viața mai ușoară și mai distractivă.
  7. Plan de proiect, dar nu de echipă – E ușor să te gândești că azi începe proiectul, peste trei luni se termină și iei altul cu altă echipă, deci planul tău trebuie să fie de proiect. Dar dacă ai putea să faci planuri și pentru construirea și îmbunătățirea echipei, ca atunci când terminați proiectul fiecare individ să fi învățat ceva, iar echipa să fie mai puternică? Când ai reveni să lucrezi cu ei ați avea deja și o relație faină și lucrurile ar merge și mai bine. Nu ai vrea asta?

Atât! Am zis 7, 7 am gândit. Voi mai aveți idei?

Scrisoare de la o resursă

Salut

Eu sunt resursa de project management, alocată pe câteva proiecte, dintr-un excel cu resurse. Eu, ca și colegii mei, suntem resursa umană a unei companii. Mai există și alte feluri de resurse non-umanoide, gen calculatoare sau imprimante sau căni de cafea.

Mie îmi place să cred că în marea schemă a unei companii sunt mai mult decât o resursă, deși, perfect tradus din engleză și pus în toate cărțile posibile sunt o resursă, așa e, și nu pot nega. Numai că, atunci când îmi zici resursă în limbajul zilnic, mie îmi sună foarte prost. Îmi sună ca și când sunt o cană pe care o iei, o speli, o folosești ca să bei din ea și după aia mă parchezi pe raft până data viitoare când o să ai iarăși nevoie de mine.

Știu că trebuie să fim numiți cumva și trebuie să se știe câți suntem sunt în companie și ce facem, dar parcă nu îmi place chiar să vorbești despre mine ca despre o cană. Nu vreau să jignesc cana, dar totuși, măcar eu pot să mă abțin să nu scuip cafea pe oameni. Nu îmi place nici când mă faci resursă în întâlniri în care se vorbește despre alocare de resurse, căci mi se pare că mă simplifici, iar eu sunt un exemplar unic și minunat în compania mea.

Crezi că ai putea să îmi zici coleg sau om sau specialist sau ceva care să sune mai bine ca resursă?

Cu mult drag,
Resursa colegă de excel cu tine

Lideri magici

Faci o treabă cu mine?

Citește una din variante, după cum te simți.

Dacă ai o zi proastă:

Ia ridică-te de pe scaun. Îndreaptă spatele. Trage burta. Mișcă capul puțin și uită-te în față. Gândește-te la ceva fain. Zâmbește un pic. Înalță-te un pic mai sus. Uită-te la mine cum zâmbesc. Zâmbește-mi un pic înapoi. Am avut o zi grozavă. Am stat până spre dimineață și am citit un thriller super tare. Îs așa de plină de energie. Hai să îți fac o cafea. Zi, care-i baiul?

Dacă ai o zi bună:

Ia ridică-te de pe scaun. Lasă-ți umerii în jos. Scoate-ți burta în față. Pe mine mă doare rău un șold. Nu am chef de nimic. Lasă-ți un pic capul în jos. Hai să ne uităm la papuci. Uite ce murdari sunt ai mei. Nu am chef de nimic azi. De zile în șir nu mai am chef de nimic.

Ei? Cum te simți acum? Am reușit măcar un pic să îți aduc starea aproape de a mea? Dar dacă eram în fața ta? Dar dacă eram liderul echipei tale? Liderul ăla de care îți place și cu care povestești tot felul și mergi la cafea?

Mno, asta e puterea numărul unu a unui lider. Poate să schimbe starea întregii echipe și în doar 30 de minute de interacțiune. De aia eu cred ca stand-up-ul e momentul zero al zilei unei echipe și nu trebuie să dureze nici 5, nici 10, nici 15 minute, ci exact cât e nevoie ca echipa să iasă pe ușa cu un start bun.

Cam același efect îl are mama asupra familiei. Magie curată.

No, weekend fain și stai drept și zâmbește. Se pare că și simplul schimb al posturii te face să fii mai trist sau mai fericit.

Când cărțile de management aveau dreptate

Am considerat tot timpul că managerul de proiect trebuie în primul rând să fie un bun colaborator și mai apoi un bun manager. În orice proiect am pus accent pe relația cu echipa și clientul. Odată stabilită o relație bună lucrurile merg mai ușor, iar momentele dificile sunt depășite mai simplu.

Cu abordarea asta, mi-am zis că prima și prima dată, clientul trebuie să aibă încredere în mine. Încrederea se poate obține prin transparență, comunicare liberă și frecventă și o atitudine constantă de a rezolva probleme și a privi spre viitor cu încredere că zilnic învățăm să facem lucrurile mai bine. Acestea pe lângă o chimie cu clientul par a produce o relație bună. Cărțile de management? Nebunie și birocrație curată!

În povestea asta, am construit fain relația cu clientul și deja funcționa de mulți ani printr-o singură întâlnire formală săptămânală în care puneam țara la cale, alcătuiam lista cu cine ce face și până când și după aia treceam la treabă. Ne mai certam, eu îi reproșam că mărește scopul și că o să i se schimbe data livrării, el îmi zicea că nu poate să accepte că eu nu îi accept modificările și ne certam și ne împăcam și rezolvam. Vorbeam aproape zilnic, dar marțea de la 14:00 era întâlnirea noastră de management al proiectului unde rezolvam planurile.

Zero rapoarte, zero sumarizări de întâlniri, zero documentare formală a deciziilor în afară de modul în care se resfrângeau in backlog, relația noastră funcționa pe încredere reciprocă.

Într-o zi cu soare relația asta a făcut POC. Era soare afară și copacii înfrunziseră și noi stăteam la masă cu marele șef al partenerului meu și el a zis că ne-am depășit bugetul și șeful a întrebat dacă băiatul meu știa de asta și băiatul a răspuns că de unele depășiri da, de altele nu. Și atunci am simțit o tahicardie ușoară și o ceață în fața ochilor și o mică zbatere de sprânceană, căci cineva tocmai altera adevărul în favoarea lui. Voiam să pot scoate măcar înregistrările audio ale Skype-ului.

Concluzia: oricât de agile, zen sau feng shui aș fi, să nu fac un mic raport după decizii ce impactează bugetul sau scopul e prostie curată. Din păcate nu știi când trebuie să poți dovedi că altul minte… Nu îmi place, dar asta e realitatea.

Acuma vine întrebarea: Ce credeți că ar trebui făcut tot timpul, musai și obligatoriu într-un proiect?

Premiantul clasei

În clasa a zecea ni s-a schimbat profesorul de matematică. A apărut un tip proaspăt ieșit din facultate care chiar avea chef să bage matematică în noi. După câteva luni ploua cu 6 și 7 și lumea nu era prea fericită. Partea faină era că explicațiile lui erau logice și destul de clare, iar eu miraculos chiar le pricepeam. Am reușit să iau la teză un incredibil 9.15, care m-a urcat pentru 30 de minute pe culmile gloriei mele academice. După cele 30 de minute am auzit câteva colege râzând că sigur iau ore de matematică și că sigur merg la proful și de aia am luat notă mare. Textul s-a repetat zile în șir și apoi s-a transferat la informatică și într-o poveste clasică de liceu nu eram prea cool.

Știți cui îi place de elevul premiant? Nimănui. Nicicând. Elevul premiant reprezintă sau tocilarul care nu vrei să fii pentru că nu are nicio viață socială sau unul care sigur înșală cu ceva sistemul și tot nu ai vrea să fii ca să nu creadă lumea că ești tocilar. Elevul premiant nu e niciodată învăluit în respectul lumii pentru cât a muncit să ajungă acolo, ci e privit numai cu dispreț și un pic de invidie. Nici chiar tocilarul nu e privit ca unul care chiar muncește, doar el tocește, aia nu e muncă, aia e un fel de repetiție tâmpă.

Mergând un pas mai departe în lumea adulților, am ținut o prezentare recent despre cum ne-am organizat pe un proiect și nu a fost tocmai cel mai ușor drum, chiar dacă am reușit să livrăm și clientul a fost destul de mulțumit, nu cred că am făcut o treabă genială pe partea de organizare.

De ce o poveste despre un eșec? Pentru că eu cred că lumea învață mult mai bine din poveștile astea. Faptul că poți să o dai în bară și după zeci de proiecte sau că pas cu pas ai văzut greșelile, te-ai dat cu capul de perete și ai găsit soluții, te face să nu fii premiantul clasei și te face mai puțin antipatic ca atunci când povestești un succes și nu și drumul sinuos spre acel succes.

Eu cred că să îți povestești experințele și cum ai rezolvat probleme nu te face vulnerabil și nici mai puțin project_manager_centură_neagră, ci doar dă mesajului tău o permeabilitate mai mare, mai ales cand nu vrei numai să trasmiți un mesaj ci vrei să și inspiri. Stând pe piedestalul perfecțiunii, cred că lumea numai se uită uimită la strălucirea papucilor tăi perfect lăcuiți și nu te simte uman și accesibil.

Pe lângă asta toată lumea iubește o poveste bună presărată cu suspans, dramă și comedie. Cam ca o telenovelă sud-americană, așa e și un proiect.

Ecuația succesului unui proiect

Cu o lună înainte să se întoarcă soțul meu minunat, am zis că după ce vine îmi iau lumea în cap și plec în concediu trei săptămâni. Treiii, daaa, treiii.

Nu m-am dus. În schimb pe zi ce trecea mă durea tot mai tare stomacul. Într-o echipă, ne tot chinuiam cu clientul să mergem în producție. Și prima dată pune el presiune să terminăm foarte strâns, noi credem că terminăm, după care vine el cu modificări peste modificări, după aia ne destabilizăm noi total din cauza grabei, după care pare că suntem la liman, iarăși cere lucruri noi, iarăși ne luptăm, ne dăm seama că nici noi nu stăm prea bine, ne tremură curu în păpușoi și săptămâna asta, mai bine zis chiar azi, mergem live. Și deocamdată nu a pușcat nimic. Azi, de pe la ora patru am simțit că nu mă mai doare stomacul.

Măi… îs tare mândră. Nu a mers nimic ca uns și am făcut o groază de greșeli, dar îs mândră că niște oameni au decis să treacă peste probleme și să caute soluții pentru orice situație și să mergem mai departe. De asta îs mega ultra mândră.

După mândrie, cred că tocmai am descoperit ecuația successului unui proiect, unde prin succes se înțelege că se face release într-un timp relativ mulțumitor și pentru client și pentru echipă.

Un proiect reușește când:

Energia creativă a echipei este mai mare ca  suma energiei necesare pentru a dezvolta cerințele proiectului și cea a energiei consumate pe prostiile făcute de client și de project manager.

 

To be or not to be a project manager – Continued

Am citit la Bogdan Dragotoiu articolul To be or not to be a Project Manager și mi-a plăcut, scurt și la obiect, omul are dreptate, numai că nu pot să nu adaug pe listă două puncte miciii dar care fac multicel:

  • Să poată lua o problemă complexă, să o facă bucățele și o transforme într-un plan care să conțină atât aspecte de execuție cât și de comunicare sau nevoi de training sau de marketing intern. Am văzut colegi foarte organizați, care după ce au un plan reușesc să îl urmeze excelent, dar au mari dificultăți în a lua un haos și a crea un plan de a-l transforma într-o pajiște cu floricele galbene.
  • Să poată face slalom prin organizația clientului, să își înțeleagă partenerii vizibili și pe cei ascunși după perdelele de politică murdară ale organizației și să reușească să fie respectat de ei. Organizația clientului, aia unde se decid lucruri la aparatul de apă sau la țigară și tu habar nu ai că lui Gigel de la IT îi e frică că își pierde jobul din cauza ta, e aia care îți va pune bețe în roată la fiecare pas din proiect.

No, mie astea două mi se par glazura și figurinele de pe tortul unui PM, fără ele te descurci, dar cu ele iese petrecerea Oau.

Grele. Mie mi se par grele.

Treaba asta cu milenarii

Se tot plânge lumea pe la colțuri cum că generațiile astea noi nu mai au aceeași pasiune și nici seriozitate și nici profesionalism cum aveam noi, că sunt interesați numai de salarii mari, numai să facă cele mai cool chestii și să o ardă relaxați de o zi pe alta.

Și întreb eu, de ce ar fi altcumva și de ce ar fi rău așa? Facem noi ceva ca să îi scoatem din stilul ăsta sau îl încurajăm și perpetuăm de la o firmă la alta?

La primul meu loc de muncă am fost puși lângă cei mai seniori colegi cu misiunea clară să ne crească și să tragă și pielea de pe noi. Erau așa de puține firme de IT că te bucurai că erai angajat ca programator în timpul facultății și îți dădea cineva șansa asta din start. Proiectul la care lucram cuprindea de la scrisul de soft până la instalatul calculatorului la utilizatorul final și apoi până la statul la telefon cu utilizatorul și explicat că Space e tasta lungă. Nimeni nu te întreba cât ești de fericit sau dacă nu cumva ți se pare cafeaua prea amară, în schimb primeai taskuri grele și greșelile îți erau înțelese.

După aia am plecat în alt loc unde am aterizat lângă niște oameni și mai seniori și mai exigenți. Aici am învățat despre responsabilitate și despre cum e să fii mândru de munca ta și de firma ta. Eram încă în companii relativ mici unde toți aveam acces la toți, dar mai ales la fondatori, cei care aveau încă vie viziunea lor și puteau fi ușor modele pentru noi. Cumva creșteam în același tipar, ghidați după principii comune și cineva ținea cu dinții de ele.

Dacă ne uităm cum arătă azi primii ani pentru un coleg proaspăt ieșit din școală parcă nu mai e chiar la fel, parcă e foarte ușor și foarte fun totul și poate că și asta face diferența. Târguri de cariere,  internshipuri, program part time la alegere, bine ai venit in corporația noastră, tehnologii preferate din start, taskuri preferate, salarii cu care iți permiți un iPhone din primele luni și care se pot și dubla după doar un an de muncă, semnături de seniori după trei ani, feedback cu blândețe și o încercare cât mai puternică de a crea locul de muncă ambiental perfect.

Și nu zic că e rău și că nu e justificat de cererea curentă, dar ce zic e că nu ne mai luăm timpul de a-i crește și de a investi timp și energie într-un plan pe termen lung, nu ne mai luăm riscul de a nu le satisface orice preferință și de a-i lăsa să umble un pic pe drumul mai greu, nu ne mai luăm în serios rolurile de genul mentor sau coach de la nivel de developer până la management și de a selecta și educa cu maximă seriozitate oamenii din aceste roluri.

De fapt ne plângem de incapacitatea noastră de a ne adapta unei lumi noi, supra monetizate, păstrând în același timp standardele și așteptările cât mai sus și de incapacitatea companiilor noastre de a avea o viziune unitară și asumată a tipului de angajat pe care și-l doresc.

Și ne plângem fix degeaba și nu o să mai zic nici mâc în ziua în care eu, privind din afară, o să vad prima companie din Cluj care își donează integral banii de summer party pentru o cauză aleasă de angajații ei sau când trainingurile de leadership vor include gătitul la masa săracilor și nu aruncatul banilor pe certificări inutile de scrum masteri sau când team buildingurile se vor face asumat și organizat la plantat de copaci, adică atunci când tu, companie, iți înțelegi puterea de a forma oameni și o folosești prin toate pârghiile tale.

3-4 pași simpli pentru o zi de luni grozavă

săptămâna asta a fost vai. de luni până vineri nasolie după nasolie. vineri am închis laptopul, am tras aer îmbâcsit de birou în piept și m-am târât spre parcare sperând că luni o să fie totul înghițit de o gaură neagră uriașă. cumva pământul s-ar rostologi brusc în derivă și s-ar trezi fix pe marginea unei găuri negre. s-ar învârti gânditor într-un echilibru petfect până când un luptător de sumo ar trage un pârț colosal, iar pământul, scos din visul lui perfect, ar aluneca în neant. luni ar dispărea odată cu pământul, înghițită și ea de gura nesătulă a unei găuri negre proaspăt ieșite de la dietă. într-un univers paralel o Ruxandra mult mai blondă, înaltă și super sexi se trezește luni și se uită pe geam, cu ochii goi de plictiseală, încercând să se hotărască dacă să meargă la spa sau la cumpărături.

și aici m-am trezit din delirul pre-depresiv și ca să nu trag eu pârțul colosal, am găsit un plan perfect:

  1. o să îmi găsesc scopul. cel puțin unul măreț, dacă nu chiar foarte măreț
  2. o să îmi calibrez așteptările la context și la ce e realist posibil
  3. o să fac tot ce știu eu să îmi ating scopul și doar asta o să conteze
  4. o să îndrept spatele, o să trag burta și o să zâmbesc până o să fac falcitoză acută.

ma apuc chiar de mâine!

I’m on my way să îți zâmbesc tâmp

Ia de aici melodioara asta și citește mai jos.

Eu credeam că îi zice empatie să poți rezona cu ce trăiește și simte celălalt, să te poți pune în papucii lui și să vezi lumea prin ochii lui, să pleci capul și să simți supărarea și sursa ei.

Și m-am prins că chiar se cheamă empatie, până nu începi să îți alterezi starea și să iei în interiorul tău ce simte celălalt și să îți pui ochelarii lui și să îți schimbi culorile după culorile lui. De acolo mai departe se cheamă doar prostie.

Vă ziceam numa așa. E reconfortant să știu cât de multe învăț încă. Se cheamă că sunt tot tânără și încă în creștere?!

Să vă pun acum un Voltaj – Ca la douăzeci de ani?

 

 

 

Automotivare lipsă

Lume lume, an nou, probleme noi. Am nevoie de ajutorul vostru.

Am plecat de dimineață spre minunatul serviciu cu un chef nebun și după ce am oprit motorul, am stat câteva minute bune privind clădirea și spunându-mi Hai că poți. Sperasem degeaba că biroul o să simtă și el că e an nou și să se transforme miraculos într-o căsuța de turtă dulce.

Și aici apare dilema mea. Cine motivează managerul când nu mai vrea să coboare din mașină? Cine îl ia de manuță și zice Hai că poți?

Nu puteți răspunde managerul lui, pentru că, de obicei, un manager are in fișa postului automotivarea care trebuie să vină instalată cu soft-ul din fabrică.

Dar ce facem când versiunea are un bug? Ce face echipa atunci? Face ceva? Vede ceva? Ar trebui să vadă ceva?

Mergând apoi mai departe un pic. De ce aveți voi nevoie de project manageri de fapt? Și mai departe un pic. Ce căutați voi la un project manager?

Ce de dileme. No? Mă ajutați?

Trei idei simple pentru un feedback mai bun

Zilele astea am țopăit dintr-o vizită în alta și am încercat să recuperez tot nevorbitul unui an întreg. Printre vizite am bifat revederea cu o veche prietenă cu care nu m-am mai văzut de un car de ani și care arată așa de bine de am urât-o în tăcere toată seara. Sărim din poveste în poveste și ajungem inevitabil la serviciu. Fata era tare necăjită că tocmai primise feedback de la șeful ei că nu comunică prea bine. Și era cătrănită rău căci asta era numai o cireașă de pe un tort mai mare. Eu, ca o divă blondă, mă pun pe scărmănat și întreb dacă i-a dat exemple, dacă i-a explicat, dacă i-a pus întrebări să înțeleagă mai bine… că mno, nu prea învățăm noi pe vreundeva cum să comunicăm și poate omul avea ceva pertinent de zis, ce poate ajuta. Nu i-a dat detalii, iar fata a fost așa blocată că nu a cerut. S-au despărțit zâmbind cordial, el mulțumit probabil că a reușit să îi dea feedbackul și ea supărată foc că cică nu știe să comunice.

Acuma, în principiu nu am nicio treabă cu povestea asta, dar mă sâcâie un pic pentru că am văzut oameni plecând din companii unde făceau treabă bună pe motive similare, așa că aș vrea să pun icișa pe hârtie niște idei scurte pe care le-am învățat eu din datul și primitul de feedback în câțiva anișori buni de făcut asta.

  1. De ce dau feedbackul ăsta? Ca emițător trebuie să îți fie foarte clar de ce dai un feedback, care e comportamentul pe care vrei să îl discuți și impactul lui asupra contextului și asupra receptorului. După ce îți e foarte clar, trebuie să transmiți motivul cu aceeași claritate și să te asiguri că buna intenție a fost percepută, iar receptorul are permeabilitate pentru restul mesajului pentru că el are ceva de câștigat din conversația asta și dacă va lucra la a îmbunătăți acel aspect.

  2. Ce s-a întâmplat? Un feedback fără exemple și fără detalierea efectelor are șanse maxime să fie perceput ca o etichetă, iar receptorul se va bloca. Dacă pe masă sunt puse exemple atunci receptorul poate explica cum vede și el ce s-a întâmplat și se merge spre discuție, care e cel mai bun teren de învățare.

  3. Cum ai putea face diferit? Să zici că nu e bine și trebuie să faci mai bine, fără a oferi alternative, e similar cu a te împușca zilnic în picior așteptând ca mâine să te doară mai puțin. Adică cum să fac mai bine când eu credeam că ce fac e bine? Adică să fac mai mult sau mai tare din același bine dacă ce fac eu nu e destul de bine? Sau Adică cum să fac mai bine când eu credeam că fac bine? Pai atunci mai bine nu mai fac deloc, dacă tot nu e bine. Cam așa s-ar putea traduce efectul soluției să facem mai bine. Nu ai posibile soluții? Dar tu chiar crezi că ești pregătit pentru feedbackul ăsta?

Ca receptor, știu că e al naibii de greu să auzi ceva ce nu îți place și să te poți liniști, dar dacă reușești să îți scazi puseul de tensiune și nevoia primară de a-l sfâșia, încearcă să pui întrebări de tipul celor de mai sus și poartă tu discuția spre o zonă care să te ajute. Ce e fain dacă reușești să faci asta, e că la final poți spune sincer dacă emițătorul a avut ceva cu tine sau nu, iar teoria conspirației care se învârte în jurul oricărui șef poate să ia forme mai concrete.

Așa că, ho ho ho și la cât mai mult feedback de ajutor!

PS: Aveți alte idei care mi-ar putea ajuta prietena? Dar povești de groază cu feedback? Dar povești super faine cu feedback?

Managementul, ego-ul și moartea

Mă gândeam zilele astea la companii, la căsnicii și la proteste.Mă gândeam la căsnicii care reușesc să funcționeze și concluzionam cumva că o fac prin determinarea soților de a le face să funcționeze. Nu sunt perfecți, greșesc, poate chiar des, dar se luptă să le fie bine. Primul semn de moarte cred că e  apariția nepăsării. Nu mai încerc nimic. Nu mă mai lupt. Urmat apoi de groaznicul Nu îmi mai pasă.

Mă gândeam la proteste și la oamenii care merg în stradă zilnic pentru că încă le pasă. Nu cred în autenticitatea celor care se bat cu pumnul în piept întrebând de ce nu plecăm?, iar apoi închid Facebook-ul și își văd de ale lor. Cred că bărcile pe care le iubești le părăsești în tăcere și cu capul plecat.

Așa se părăsesc și companiile care deși par vii, sunt profund moarte. Viața lor se scurge picătură cu picătură când oamenii decid unul câte unul să nu mai spună nimic, să nu mai ridice întrebări, să nu mai propună schimbări și să stea în banca lor, căci oricum e degeaba. Am văzut companii care au supraviețuit pierderii clienților, nevoii de a concedia oameni, tăierilor de bugete și plecărilor celor mai buni lideri. S-au ridicat, s-au scuturat și au mers mai departe. Câteodată le-a ieșit. Câteodată, cu tot efortul, după un timp au închis ușile drepți și cu durere.

Am văzut și locuri de muncă unde oamenii stau cuminți, așteptând ziua de salariu și tot ce le pasă e să aibă o zi ușoară. Companiile astea sunt moarte, iar prohodul îl cântă managementul, în incapacitatea lui de a trece peste ego, a pleca puțin capul și a spune Și azi am ceva nou de învățat de la angajații mei. Dacă s-ar lua și numai după banala retrospectivă unde echipa recunoaște deschis că greșește, dar pot face mai bine și o să facă mai bine, ar fi de ajuns. Interesant cum se așteaptă asta de la echipe, dar cum metoda nu trece de bariera impusă de semnătura pompoasă. Stând pe o băncuță și privind de afară, ai zice că managerul lucrează pentru șeful lui și nu pentru oamenii lui.

Tot caut capitolul “The power of Humbelness” în cărțile de PMI, și numai nu dau de el.

Voi când credeți că moare o companie, chiar dacă are profit și clienți?